Skip to content

Justiţia britanică

A afla câte ceva despre justiţia britanică sau despre orice justiţie din lume nu va fi niciodată nefolositor în încercarea de a înţelege dreptul ca putere a statului sau a poporului şi formele de expresie şi manifestare ale acestuia. cu atât mai mult cu cât justiţia britanică, sistemul justiţiar anglo-saxon, în genere, se dovedeşte mai apropiată de justiţia cetăţenilor decât de cea a nomenclaturii unui stat. Din această perspectivă, în opinia mea, descrierile unor sisteme judiciare însoţite de comentarii şi comparaţii sunt teme ideale de lucrări ştiinţifice, de masterat ori doctorat. Pentru sprijinirea unor atare iniţiative voi publica drept exemplu traducerea unei scurte cărţi ce-i aparţine lui Maurice Sheldon Amos, traducere făcută de Radu-Alexandru Florescu, doctor în drept şi procuror la Tribunalul Ilfov. Traducerea a apărut în anul 1945 la tipografiile „Alexandru I. Botez”.

Sir Maurice Sheldon Amos (1872-1940) a fost avocat specializat în cauze la curţile judiciare superioare şi profesor de jurisprudenţă la „University College” din Londra.

Despre procurorul Radu-Alexandru Florescu nu am reuşit iniţial să găsesc date biografice, pe urmă situaţia s-a mai limpezit, dar totuşi nu e definitiv clară. Pare că este o rudă lui Alexandru Florescu a fost inginer (absolvent al Institutului de mine de la Paris), un om extrem de cult şi patriot. A fost secretarul permanent al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor (înfiinţată în 1985) şi un mare prieten al transilvănenilor. A fost vlăstar din familia boierească veche a Floreştilor.

Dacă ţinem însă seama de unele amănunte legate de viaţa şi personalitatea autorului traducerii după (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/florestii-secolul-turbulent- „a intrat apoi în barou” şi „a scris ]n 1919 o carte […] <<Pentru Dreptul Românesc: în cauza ţărănească>>”), atunci pare că mai degrabă este vorba chiar de fiul fiul lui Alexandru Florescu, Radu Florescu diplomatul. Însă, articolul îl descrie ca nemaireântorcîndu-se în România, în timp ce evidenţa cărţii ne arată contrariul, aşa încât poate fi vorba de altcineva. Îl rog pe cititorul care poaate cunoaşte mai multe amănunte să le introducă în comentariile la postare.

Acum câteva lucruri despre carte. Nepunând la îndoială valoarea lucrării lui Sir Maurice Sheldon Amos, trebuie să adăugăm importanţa introducerii şi concluziilor autorului traducerii. Una dintre observaţiile ascuţite ale autorului este că „pe trupul gârbov al unei societăţi urbane roase de păcate istorice şi congenitale şi cu gândul doar la <<învârteli>> şi <<şmecherii>> s-a aruncat în 1937 mantia bogată a unei proceduri penale împănate cu principii prea frumoase de pseudo-libertate, dar prin urzeala căreia nepotrivit de largă au izbutit şi mai izbutesc încă să se strecoare – în dauna climatului moral şi al bunului renume al ţării – atîtea vinovăţii ” (p.6). Lăsăm cititorului plăcerea de a se cufunda spre adâncă înţelegere în sistemul judiciar britanic, cât şi de a conştientiza printre rândurile introducerii şi concluziilor autorului traducerii unele defecte perene ale sistemului judiciar românesc.

Justiţia britanică

Anunțuri

Tratat de pedagogie

Buţureanu Constantin Victor a absolvit “Institutele Unite” din Iaşi apoi “Şcoala normală de institutori” din Bucureşti. Institutor şi director la şcoala “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Specializare la Geneva, Franţa, Belgia şi Italia. Traducător. Colaborator la ziarul “Opinia”. În cursul vieţii a arătat o mare preocupare pentru ştiinţa pedagogiei scriind mai multe lucrări. Traducerea şi publicarea „Tratatului de pedagogie” a lui Emmanuel Kant în colecţia „Biblioteca pentru toţi” arată preocuparea autorului înspre un fel de iluminism pedagogic, probabil socotit extrem de necesar în România vremurilor trecute.

Kant a predat pedagogie la Universitatea din Konigsberg timp de 4 semestre în iernile  anilor 1776-77 şi 1786-87. Făcând aceasta el a urmat o mai vebhe regulă a universităţii, care prevedea ca unul dintre profesorii  facultăţii de filosofie să ţină lecţii publice de pedagogie pe durata a 2 ore pe săptămână. Notele sale de curs erau scrise pe tot felul de bucăţi de hîrtie. Acestea au fost adunate de Hartenstein şi publicate de Paşti în 1803. Mai târziu au fost predate lui Theodor Rink, unul dintre studenţii favoriţi ai lui Kant. Rink le-a republicat cu  titlul „Immanuel Kant-Despre pedagogie”.

Postarea îşi găseşte originea în constatarea inexistenţei unei dezbateri autentice privind rosturile şi valoarea pedagogiei în general. Datorită unor părinţi nemulţumiţi şi eternelor televiziuni dedicate mai mult scandalului în momentul de faţă a apărut întrebarea „De ce trimitem copiii la şcoală ?”, cu subînţelesul pertinenţei educative. Nimeni, nu se întreabă, însă, asupra principiilor educaţiei, asupra celor mai bune opţiuni educative. Se vorbeşte despre modelul „finlandez”, ‘’Waldorf” sau mai ştiu eu care, dar se uită istoria pedagogiei, marii maeştri, cât şi faptul existenţei unei pedagogii româneşti.

Citirea şi înţelegerea cărţii amintite ar fi doar un mic început pentru rezolvarea problemei. O recomandăm cu multă căldură părinţilor şi educatorilor.

„Tratat de pedagogie, de Emmanuel Kant”

Alte note pedagogice pot fi găsite aici:

„The educational theory of Immanuel Kant”

Dinti frumoşi şi sănătoşi

copertaO carte de buzunar scrisa de dr. Florin Colonaş şi pusă la îndemâna părinţilor, cu scopul de a recurge la toate cele necesare pentru dezvoltarea şi îngrijirea unei danturi sănătoase şi frumoase. Mai amintim – ca fapt divers – că această carte a apărut în urma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 7 martie 1978 unde a fost dezbătut şi aprobat proiectul Legii privind asigurarea sănătăţii populaţiei, lege adoptată în Marea Adunare Naţională în ziua de 6 iunie 1978. Legea pune un accent deosebit pe îmbunătăţirea ocrotirii mamei, copilului şi tineretului, lărgeşte şi intensifică acţiunea medicinii preventive, întărirea igienei publice şi sporirea gradului de cultură sanitară a maselor.

Citind aceste rânduri nu ştim ce să mai credem. Ori partidul practica un limbaj duplicitar extrem ori noi suntem confuzi. Totuşi, cred că nimeni nu se îndoieşte că cel puţin pe hârtie măsurile erau bune. Nemulţumirea populară faţă de vremurile trecute a generat o revoluţie care a înlăturat vechiul regim totalitar unde măsurile bune se găseau mai degrabă pe hârtie. Dar, dacă este aşa, atunci de ce noile regimuri nu reiau în realitate ceea ce pe vremuri se găseau doar pe hârtie. Din ce cauză pachetele de asistenţă stomatologică nu sunt generalizate şi gratuite prin asigurarea CASS ?

Dinţi frumoşi şi sănătoşi

Omul, fiinţa necunoscută

coperta_carrel„L’homme cet inconnu” de Alexis Carrel a apărut la Paris, editura Plon, în anul 1935. Autorul, savant biolog, francez, a trăit cea mai mare parte a vieţii la Institutul pentru cercetări medicale „Rockefeller” din New York. Pentru cercetările de biologie medicală a primit premiul Nobel. Cartea sa este prima sinteză a cunoştinţelor despre fiinţa umană ca ansamblu al calităţilor psiho-fizice şi încadrată în mediul ambiant (L. Daniello, 1936). S-a spus despre Carrel că era ultimul dintre socratici, dacă se intuieşte faptul că celebra sa carte este un manifest pentru cunoaşterea de sine. Gandurile sale nu se adresează filosofilor ori specialiştilor, ci oamenilor simpli, dar cu toate acestea ştiinţificitatea lucrării filosofice şi practice totodată nu a fost pusă nici un moment la îndoială. Ideea cărţii este că lipsa cunoaşterii despre noi ca oameni ne scufundă într-o criză existenţială majoră, care ne împinge spre alienare, boală mentală, sinucidere … Civilizaţia modernă este factorul negativ care a modificat mediul lăsându-l pe om neadaptat şi singur într-o lume care l-a însingurat. Tot civilizaţia modernă a înlocuit tipul „omului gânditor” cu „omul economic” de la vârful societăţii şi cu „omul ignorant” de la baza societăţii. Cartea este un manifest pentru reconstrucţia noastră ca oameni.

Lia Busuioceanu, traducătoarea cărţii, a fost soţia lui Alexandru Busuioceanu (1896-1961), istoric al artei, poet, universitar, membru în comitetul revistei „Gândirea” stabilit după 1945 la Madrid. După despărţirea de soţ s-a mutat la Braşov, unde a fost profesoară de pian. Unul dintre elevii săi, Radu Lupu, azi în vârstă de 70 de ani a fost decorat de regina Anglei  pentru „servicii aduse muzicii”. A decedat în 1980.(http://www.humanitas.ro/onica-busuioceanu, ) A fost o adevărată intelectuală capabilă să inspire creatorii, astfel Victor Papilian, profesor de medicină la Universitatea din Cluj,  i-a dedicat [doamnei Lia Busuioceanu] în revista „Gîndirea”, nr. 7, 1941  schiţa fantastică Lacrima. Nutresc convingerea că traducerea a  folosit multor persoane pentru a-şi reconstrui fiinţa. Printre altele traducerea Liei Busuioceanu a folosit preotului doctor Corneliu Sârbu, profesor la Academia teologică „Andreiană” în articolul Natura şi valoarea timpului din „Revista teologică organ pentru ştiinţa şi viaţa bisericească” nr. 7-8, 1942.

Omul fiinţa necunoscută

Istoria Omenirii

coperta2Dacă ştiinţa spune că esenţa umană este şi capacitatea de a înţelege şi judeca prin intermediul abstractizării şi generalizării, nu mai puţin adevărat este faptul că „omenirea” în afară de ontologia conceptuală, proprie umană, posedă într-un fel şi capacitatea monadică de a fi „individuală”, atunci când este însuşită, reflectată şi gândită în sinele unei persoane. Caracterul ontologic dual al „omenirii” poate fi probat şi prin aceea că îi resimţim efectele într-o formă senzorială, dar nu o cunoaştem decât prin abstracţiune şi generalizare, ceea ce este sinonim cu a atinge şi înţelege structura sa, cauzele şi condiţiile care se transformă complet sau incomplet în efecte. De aceea, „omenirea” se ascunde şi se dezvăluie în acelaşi timp, identic marilor taine.

Pe undeva, problema „omenirii” este şi a „omului”. Oare putem avea conştiinţa „omului” înainte de aceea a „omenirii”? Până la urmă, marea întrebare despre ce este omul îşi poate găsi răspuns şi printr-o definiţie de tip ilogic în care genul proxim şi diferenţa specifică se identifică: omul este omenirea.

Din cele două perspective rezultă că „omul” complet devine doar în momentul în care are cunoştinţă şi înţelege „omenirea”, aceasta însemnând că în ipostaza holistică de „omenire” omul poate fi totodată agent al omenirii în sensul că poate duce mai departe greaua povară a evoluţiei sale spirituale (morale, intelectuale) şi sarcina responsabilităţii auto-civilizatoare. Nu acela;i lucru putem spune despre omul politic care de cele mai multe ori se rezumă în a rămâne doar un agent al interesului public, neexcluzând, însă, nici faptul că interesul public ar trebui să presupună şi evoluţia spirituală, şi emanciparea economică a omenirii.

De aceea, studiul istoriei aplecat asupra unor perioade de timp speciale, dar mai mult studiul istoriei generale a lumii, privit dintr-o perspectivă particulară ca „omenire” ne formează calitatea de a deveni nu numai oameni compleţi, ci şi o parte din omenire, o parte care se confundă cu întregul.

Cartea olandezului Hendrick van Loon – Istoria omenirii – este o încercare extrem de pedagogică, legat de orientarea amintită. În introducerea lucrării, autorul mărturiseşte o tulburătoare experienţă săvârşită pe la vreo 12 ani când însoţit de unchiul său a reuşit să „simtă” în mod fizic Istoria. Mult mai târziu la vârsta maturităţii a înţeles că istoria îndeplineşte o funcţie preponderent pragmatică, priveliştea întinsă a trecutului fiind condiţia rezolvării problemelor viitorului. Cartea sa este un dar adresat tuturor, mai cu seamă copiilor, o cheie care deschide uşa Istoriei, în profitul general.

P.S. Amintim că traducătorul Ion Totoiu a fost profesor de istorie la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (vezi https://books.google.ro/books?id=BNT8AwAAQBAJ&pg=PT41&lpg=PT41&dq=ion+totoiu+profesor&source=bl&ots=yIW7TxFa5z&sig=CwJDVXcRQEFVPARsGHC1da_Z7Gs&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwi-o_KKkovKAhVDhywKHbn4DRMQ6AEIIjAA#v=onepage&q=ion%20totoiu%20profesor&f=false) şi că autorul Van Loon a fost criticat, în 1946, de prof.dr. Marcu directorul „Revistei teologice” pentru lucrarea „The Story of the Bible” (Istoria Bibliei), de asemenea tradusă de profesorul Totoiu (vezi http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/26149/1/BCUCLUJ_FP_P325_1946_036_001_002.pdf)

Istoria Omenirii de Hendrik van Loom

Bucătăria pentru copii

bucataria2Cartea „Bucătăria pentru copii-prepararea alimentelor p entru copiii mici” este, din câte imi amintesc despre copilăria mea, ghidul după care s-a inspirat mama pentru a mă hrăni sănătos la vîrstele cuprinse de lucrare. Tipărită în 1954, cartea este o adaptare şi traducere după o lucrare renumită în U.R.S.S., realizată de autoarea V. B. Chiseleva şi profesorul A. N. Antonov, ambii decedaţi în 1947. Docentul V.S. Vail şi-a luat în grijă în acei ani grei de după cel de-al Doilea Război Mondial, reeditarea acestei lucrări în limba română şi i-a semnat prefaţa în 1949, la Leningrad (Sankt Petersburg). Nu trebuie nici un moment să credem că este o carte lipsită de valoare. Să ne amintim că fie şi sub o dictatură bolşevică U.R.S.S era moştenitoarea culturii ruse, care deşi actualmente permanent minimalizată, totuşi a dăruit omenirii acte de civilizaţie de valoare. Pe de altă parte, cartea (o ediţie populară şi extrem de ieftină) era adresată copiilor de muncitori, acelora care urmau să crească după reguli corecte care să-i transforme în „oameni noi” puternici şi sănătoşi pentru a fi capabili să instaureze societatea proletarilor în toate ţările lumii. În altă ordine de idei, atât după înfăptuirea revoluţiei din 1917, cât şi după nenorocirile celui de-al Doilea Război Mondial în noul stat al dictaturii proletare rămăseseră milioane de copii orfani pe care statul i-a luat în sarcină pentru creştere şi educaţie. Astfel, cartea este şi rezultanta unui imens câmp de experienţă şi îmbunătăţiri în puericultura sovietică, cu scopul învăţării şi educării mamelor copiilor muncitorilor.

Pentru mamele care doresc să-şi hrănească copiii mici într-o manieră sănătoasă şi cu multe alimente simple şi ieftine, dar totuşi cu o valoare energetică şi plastică nebănuit de mare, cartea va fi un ajutor de nepreţuit.

Bucătăria pentru copii-prepararea alimentelor pentru copiii mici

Răspunderea educaţiei

flora romaniei2.compressed_1Până la urmă, responsabilitatea educaţiei – că vrem, că nu vrem – ne aparţine nouă părinţilor. În van, părinţii dau vina pe şcoală, iar şcoala pe părinţi. Pe degeaba, statul dă vina şi pe unii, şi pe alţii. Responsabilitatea, aşa cum ne este arătată de Natură aparţine părinţilor. Cu cât urcăm pe scara complexităţii naturale (regnul animal), cu atât putem observa cu mai multă uşurinţă faptul că progenitura se află sub îngrijirea şi „educaţia” părinţilor, până când ajunge la stadiul de a se putea „descurca” singur în viaţă. Acum, faptul că noi nu trăim în natură, ci în cultură are o importanţă din această perspectivă, dar nu decisivă. Faptul că se mai vorbeşte încă „de cei şapte ani de acasă” demonstrează cu prisosinţă această presupunere. Iar, situaţia că statul a preluat unele funcţii ce aparţineau familiei este cu siguranţă o stare rezultată din raporturile intereselor de stat ca entitate socială cu individul, dar nu exclude educaţia oferită de părinţi. Dacă analizăm problema din perspectiva mai largă a ideologiilor, vom observa particularitatea educaţiei în regimul liberal. În această ideologie omul este liber să decidă, liber să înveţe mai mult, să muncească mai mult şi mai bine, în consecinţă să câştige mai bine, să trăiască mai bine. Acum, când am intrat sub semnul regimului liberal – chiar dacă existenţa unui partid social-democrat – pare să obscurizeze o atare realitate, trebuie să gândim într-un mod foarte serios la educaţia şi învăţătura oferite copiilor noştri.  Desigur, un mijloc important de învăţare şi educaţie în sens mai larg ne este oferit prin cărţi. Mai mult, cărţile de natură sau tentă ştiinţifică sunt extrem de folositoare prin aceea că aşează în mintea copilului raporturi cauzale şi condiţionale corecte, îl deprinde pe tânărul în formare cu operaţiunile logice ale gândirii.

Din această perspectivă, cartea „Flora Romaniei” scrisă de profesorul Ion Simionescu (1873-1944) este un monument. Deşi erudită şi părunsă de ştiinţificitate, cartea este scrisă într-un limbaj accesibil oricui. În locul unei botanici rigide, al unui determinator sec al florei de pe meleagurile noastre, profesorul face operă iluministă prezentând plantele într-un cadru fito-sociologic, de afinitate teritorială, în ecosistem. Ce poate fi mai uşor pentru un părinte ca în zilele de relaxare, drumeţie, să ia cu el această carte şi însoţit de copii să încerce identificarea celor prezentate ?  Ce poate fi mai util ca exerciţiu intelectual ca un copil să înveţe observarea corectă, înlocuind treptat mentalitatea copilărească preştiinţifică cu una validă ? Cât de utilă ar fi citirea şi explicarea unor elemente din această carte, înainte chiar de începerea studiului botanicii, biologie ori protecţia naturii ?

Ediţia întâi a apărut în 1939, doar cu 5 ani înainte de trecerea în nefiinţă a autorului, cartea de faţă fiind ediţia a 3-a apărută în anii regimului popular-muncitoresc. Fiindcă la origine profesorul a fost geolog-paleontolog, cartea a fost prefaţată de profesorul Miltiade Filipescu (1901-1993), un alt mare geolog-paleontolog român. În prezentarea sa profesorul Miltiade îl prezintă pe Ion Simionescu ca pe un autentic iluminist: „Sute de conferinţe şi mii de articole, broşuri sau calendare, cuprind strădania de zeci de ani a profesorului […] pentru iluminarea maselor”. Remarcă, printre altele, şi un fapt pe cât de ciudat, pe atât de pedagogic: „E interesant că autorul nu prezintă plantele izolate de mediul lor natural, ci arată strânsa interdependenţă dintre viaţa şi alcătuirea plantei şi mediul înconjurător”.

 

 

https://www.scribd.com/doc/266028929/Flora-Romaniei

 

Emil Pop

%d blogeri au apreciat asta: